Era atat de gratioasa si delicata. Soarele intotdeauna o scalda in lumina ca pe o printesa alintata de mangaieri. Privea cu atata gingasie toti trecatorii si imbratisa cu atata drag tot ce prindea. Intotdeauna petalele ei erau catifelate si pure. Cand o intrebam cum reuseste, imi raspundea cu intelepciune: "Iubire." De multe ori stateam si ma gandeam la semnificatia spuselor ei si intotdeauna eram confuza. Apoi am inteles. Am inteles ca seninatatea cu ajutorul careia transforma lumea exterioara si o colora pe toata in roz, genele ei care zambeau intotdeauna si imprastiau lacrimi de fericire in fiecare atom a inimilor celor cu care vorbea...asta facea ea. Iubea. Iubea pe toti si pe toate. Iubea cerul, iubea pamantul, iubea clipa, iubea trecutul.
Am invatat si eu de la ea. Am invatat sa nu renunt, sa lupt chiar daca imi intra picurii greoi de ploaie in ochi, sa lupt chiar daca vantul se joaca prea mult cu mine, sa lupt oricum si sa razbesc. Am invatat sa apreciez, sa accept, sa pretuiesc, sa traiesc si sa iubesc.
Mi-am deschis petalele albe, pure asa cum a facut si ea si am lasat soarele sa-mi vada sufletul curat. Am cules floarea si am plantat-o in inima mea...
Acum sunt si eu floare.
Acum stam si povestim, absorbite de raze de soare.
Foarte frumos . Imi place aia cu atomul , bafta multa in continuare !
RăspundețiȘtergereMultumesc mult, Oli! :)
Ștergere