Întrebare retorică

Niciodată nu se întoarce
De unde a plecat.
Întotdeauna răscoleşte orice răsuflare
Topită lent în neuitare.
El merge înainte,
Iar eu pot doar să-i calc umbra.
De ce nu vrei
Să mă aştepţi?
De ce mă laşi să alerg singură,
Oarbă şi visătoare?
Hai spune-mi tu, timpule,
Când o să mă auzi
Gâfâind în neştire?
Acum încerc să mă regăsesc pe mine însămi,
Să percep iluziile fiinţei,
Să înţeleg de ce
Nu mă lasă să ma întorc.
Să văd ce a fost, ce este şi ce va fi.
Ce-a rămas schiţat
În sufletul meu
Ca o ploaie de toamnă
Rece şi dureroasă.

Regasire,nemurire

http://www.youtube.com/watch?v=ac3HkriqdGQ

 Ii place cand o strange de mana, cand o mangaie si o alinta. Ii place fiecare soapta pe care el o adanceste in inima ei.

Mirosul de ploaie intotdeauna ii scutura realitatea. O face sa calatoreasca pana la el cu gandul, pe aripile dragostei , dincolo de orice vant care suiera cuminte in sufletul ei.

 Ii place cand o inveleste in vorbele lui catifelate, cand ii loveste tampla de sclipiri dragastoase, plutind impreuna printre nori, printre stele, printre vise si momente scurse, momente pe care timpul intotdeauna le contopeste, ca si cum ar fi un singur cantec, o singura poveste.

 Ii place cand ii arata cum apune soarele care isi arunca flacarile pastelate pe cer de parca ar fi ultima lui intalnire cu pamantul, ii place cand ii explica cum luna isi gaseste intotdeauna locul printre stele, la fel cum o fac si ei cand isi simt stransoarea imbratisarilor lor prelungi. 

 Ii place cand ii fredoneaza fericirea, cand ii fluiera iubirea si cand ii parfumeaza constiinta cu un sarut care ascunde orice lacrima care sta sa cada, care vrea sa se desprinda de obrazul ei si sa ude pamantul cu sentimente necunoscute.

 Ei ii place totul la el. Ii place sufletul lui nesfarsit, ii place iubirea lui eterna. Ii place vesnicia lor si nemurirea momentelor lor scurse.

O floare alba

       

        Era atat de gratioasa si delicata. Soarele intotdeauna o scalda in lumina ca pe o printesa alintata de mangaieri. Privea cu atata gingasie toti trecatorii si imbratisa cu atata drag tot ce prindea. Intotdeauna petalele ei erau catifelate si pure. Cand o intrebam cum reuseste, imi raspundea cu intelepciune: "Iubire." De multe ori stateam si ma gandeam la semnificatia spuselor ei si intotdeauna eram confuza. Apoi am inteles. Am inteles ca seninatatea cu ajutorul careia transforma lumea exterioara si o colora pe toata in roz, genele ei care zambeau intotdeauna si imprastiau lacrimi de fericire in fiecare atom a inimilor celor cu care vorbea...asta facea ea. Iubea. Iubea pe toti si pe toate. Iubea cerul, iubea pamantul, iubea clipa, iubea trecutul. 

         Am invatat si eu de la ea. Am invatat sa nu renunt, sa lupt chiar daca imi intra picurii greoi de ploaie in ochi, sa lupt chiar daca vantul se joaca prea mult cu mine, sa lupt oricum si sa razbesc. Am invatat sa apreciez, sa accept, sa pretuiesc, sa traiesc si sa iubesc. 

         Mi-am deschis petalele albe, pure asa cum a facut si ea si am lasat soarele sa-mi vada sufletul curat. Am cules floarea si am plantat-o in inima mea...

Acum sunt si eu floare. 

Acum stam si povestim, absorbite  de raze de soare.

Poezii

Cu ocazia concursului judetean "Floare de Cires", am scris trei poezii in stilul lui Nichita Stanescu. 

Nichita Stanescu era tema concursului deoarece in acest an este celebrat si reprezinta o veriga puternica a poeziilor filozofice, figurative/ metaforice. 

Poezia mea preferata compusa de N. Stanescu este:

   " Spune-mi, daca te-as prinde intr-o zi

    Si ti-as saruta talpa piciorului,

    Nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,

    De teama sa nu-mi strivesti sarutul? "

                                      ~Poem~

Poeziile mele:

Atingeri din viitor

O mângâiere.

Şoapte tăcute surâd în depărtare.

Sărutul ei atinge inevitabilul.

Respiraţia înfierbântată

accelerează.

Bătăile inimii sparg secretul

Enigmele tainice visează încuiate

în sufletul universului,

adâncul întunecat îşi cheamă steaua.

Unde ai fost până acum?

Te-am găsit,

Iubire.

Cine esti?

Doar Ea

Îşi lasă aripile peste sufletele noastre umile.

Ne mângâie cu pleoapele ei

catifelate.

Doar Ea

Ne călăuzeşte.

Plânge printre stele

Zâmbeşte peste norii

imaginaţiei.

Tăcerea ei zgomotoasă

dezmiardă,

Şi dezmiardă.

Doar Ea

Îşi aruncă diamantele eterne

asupra omenirii.

Stea timidă, cine eşti?

Lasă-mă să te admir,

Creaţie!

Poveste sentimentala

Plutesc in derivă

Azi, mâine, pe vecie.

Nu ştiu.

Nu văd, nu aud.

Am uitat

să vorbesc cu stelele.

Am uitat

să ascult şoaptele valurilor.

Singurătate.

Pe vecie.

Nici Lună, nici Cer, nici Lumină.

Pustietate. Ceaţa mă orbeşte.

Pleoapele mele se sărută

şi înot printre vise

şi scap.

Fiori reci mă mângâie pe ceafă şi simt,

simt amintiri, simt poveşti.

Simt

secrete nedesluşite,

Dar mă trezesc înotând

printre frunzele reci

care-mi mângâie faţa foşnind.

Stele mărunte cad

din cer.

Limpezeşte-mi existenţa!

E toamnă!

Nichita Stanescu impresioneaza prin creatiile sale adanci, amintindu-ne de noi insine, amintindu-ne de poezia sufletului. 

:)

Pasari calatoare

S-au trezit din apa si foc,aer si pamant. S-au trezit din fumul efemer al omenirii. S-au trezit din nimic, s-au trezit din tot. 

Fiecare pasare avea nume. Pe cea din capatul stolului o chema Trecut, apoi veneau in fata ei Compasiune, Intelepciune, Sinceritate, Pace, Armonie, Modestie. In mijloc era Prezent, ghidata de Rabdare, Recunostinta, Vindecare, Delicatete, stolul fiind condus de Iubire, Speranta si Viitor.

Calatoreau toate in alte tari, calatoreau peste alte mari. Isi urmareau punctul de plecare si destinatia. Dar cele din capat, uitandu-se in spate, la punctul de plecare, ramaneau in urma, uitand de scopul calatoriei si de destinatia lor. Una cate una, se pierdeau in vazduh, invaluite de aburii vagi ai norilor, incalzite de soarele nemilos. Uitau de ele. Si  cadeau in neantul constiintei. Prezent abia mai razbea...ii era frica sa se uite in spate sa vada cat a parcurs, de teama de a nu se scufunda si ea la randul ei. Tentatia era mare. Si nu se putea controla. A mai zburat cativa pasi, a mai trecut cateva trepte ale cerului, dar nu a mai rezistat. Si-a intors capul si in acel moment a devenit naluca timpului necrutator. 

Ambitia Iubirii, Sperantei si Viitorului era puternica.

Toate trei calatoreau umar la umar, infruntand cu usurinta vantul rece, valurile puternice, soarele intepator sau picurii grei de ploaie. Zburau fara sa gandeasca. Erau oarbe toate. Dar se cunosteau inca de la nasterea acestei lumi necunoscute.

Iubirea incepea sa nu-si mai vada drumul, desi era oarba. Nu mai simtea, asa ca se invartea intr-un cerc. In eternitate. Si a ramas pierduta, lasata in urma, deasupra unei prapastii, invartindu-se in infinitatea acelui cerc, crezand ca va ajunge intr-un final la destinatie. Speranta si Viitorul nu s-au uitat in spate dupa ea, sperand ca va reusi sa se ridice si sa-si continue drumul. Dar nu a fost asa. Intr-un final ea a murit. Dar forta centrifuga pe care a creat-o invartindu-se a ramas ingropata in pamant, hranind radacinile, hranind inceputurile si in acelasi timp sfarsiturile. Hranind viata, ajutand-o sa creasca.

Viitorul devenea incet straveziu. Aripile ei se despicau, pana cu pana, devenind o fantoma nevazuta. Doar dorinta o mai putea colora in culorile pe care le avea, doar ambitia gandirii si visele puternice o mai puteau salva. S-a oprit din drum din incercarea ca cineva sa o salveze. Si a continuat sa astepte...Dar tot asteptand, a devenit invizibila.

A ramas Speranta. Era extenuata, trecuta deja peste limita imposibilului. 

Dar a reusit. A reusit sa ajunga la destinatie. S-a prabusit usor in cuibul ei. Si si-a dat duhul.

Speranta  a murit ultima...

Aerul intepator pe care l-a lasat in urma ei a fost suflat de Renastere, zeita timpului, Iar Speranta s-a transformat. A devenit stolul pe care l-a lasat in urma. Si au inceput o noua calatorie a vietii lor, au luat totul de la capat.

 

Te-ai gandit?

   Te-ai gandit vreodata ca indiferent cate lacrimi ai varsa sau cate zambete ai arata, trecutul tau e acelasi?
   Te-ai gandit vreodata cat de frumoasa e dragostea atunci cand o lasi sa te invaluie in fumul ei dens, cand o lasi sa-ti inunde ochii cu perfectiune, inima cu compasiune si sufletul cu puritate?
   Te-ai gandit tu ,oare, ca ea poate fi atat de incapatanata incat sa nu-ti dea drumul nici maine, nici in somn, niciodata?
    Dar te-ai gandit la dragostea de dincolo de cer, de dincolo de realitate, dragostea aceea cosmica care ramane in urma stelelor care cad mandre si totusi vlaguite, de pe cer? 
     Si daca te-ai gandit, ce ai constatat?
Ai realizat tu, oare, ca iubirea e peste tot, indiferent cine esti si unde esti? Ea nu dispare niciodata. Niciodata nu pleaca fara sa-si lase cate o speranta,un vis in urma ei.
     Iubirea e pretutindeni, e acolo, e acum, e atunci. E iubire. E intotdeauna.