Pasari calatoare

S-au trezit din apa si foc,aer si pamant. S-au trezit din fumul efemer al omenirii. S-au trezit din nimic, s-au trezit din tot. 

Fiecare pasare avea nume. Pe cea din capatul stolului o chema Trecut, apoi veneau in fata ei Compasiune, Intelepciune, Sinceritate, Pace, Armonie, Modestie. In mijloc era Prezent, ghidata de Rabdare, Recunostinta, Vindecare, Delicatete, stolul fiind condus de Iubire, Speranta si Viitor.

Calatoreau toate in alte tari, calatoreau peste alte mari. Isi urmareau punctul de plecare si destinatia. Dar cele din capat, uitandu-se in spate, la punctul de plecare, ramaneau in urma, uitand de scopul calatoriei si de destinatia lor. Una cate una, se pierdeau in vazduh, invaluite de aburii vagi ai norilor, incalzite de soarele nemilos. Uitau de ele. Si  cadeau in neantul constiintei. Prezent abia mai razbea...ii era frica sa se uite in spate sa vada cat a parcurs, de teama de a nu se scufunda si ea la randul ei. Tentatia era mare. Si nu se putea controla. A mai zburat cativa pasi, a mai trecut cateva trepte ale cerului, dar nu a mai rezistat. Si-a intors capul si in acel moment a devenit naluca timpului necrutator. 

Ambitia Iubirii, Sperantei si Viitorului era puternica.

Toate trei calatoreau umar la umar, infruntand cu usurinta vantul rece, valurile puternice, soarele intepator sau picurii grei de ploaie. Zburau fara sa gandeasca. Erau oarbe toate. Dar se cunosteau inca de la nasterea acestei lumi necunoscute.

Iubirea incepea sa nu-si mai vada drumul, desi era oarba. Nu mai simtea, asa ca se invartea intr-un cerc. In eternitate. Si a ramas pierduta, lasata in urma, deasupra unei prapastii, invartindu-se in infinitatea acelui cerc, crezand ca va ajunge intr-un final la destinatie. Speranta si Viitorul nu s-au uitat in spate dupa ea, sperand ca va reusi sa se ridice si sa-si continue drumul. Dar nu a fost asa. Intr-un final ea a murit. Dar forta centrifuga pe care a creat-o invartindu-se a ramas ingropata in pamant, hranind radacinile, hranind inceputurile si in acelasi timp sfarsiturile. Hranind viata, ajutand-o sa creasca.

Viitorul devenea incet straveziu. Aripile ei se despicau, pana cu pana, devenind o fantoma nevazuta. Doar dorinta o mai putea colora in culorile pe care le avea, doar ambitia gandirii si visele puternice o mai puteau salva. S-a oprit din drum din incercarea ca cineva sa o salveze. Si a continuat sa astepte...Dar tot asteptand, a devenit invizibila.

A ramas Speranta. Era extenuata, trecuta deja peste limita imposibilului. 

Dar a reusit. A reusit sa ajunga la destinatie. S-a prabusit usor in cuibul ei. Si si-a dat duhul.

Speranta  a murit ultima...

Aerul intepator pe care l-a lasat in urma ei a fost suflat de Renastere, zeita timpului, Iar Speranta s-a transformat. A devenit stolul pe care l-a lasat in urma. Si au inceput o noua calatorie a vietii lor, au luat totul de la capat.