O floare alba

       

        Era atat de gratioasa si delicata. Soarele intotdeauna o scalda in lumina ca pe o printesa alintata de mangaieri. Privea cu atata gingasie toti trecatorii si imbratisa cu atata drag tot ce prindea. Intotdeauna petalele ei erau catifelate si pure. Cand o intrebam cum reuseste, imi raspundea cu intelepciune: "Iubire." De multe ori stateam si ma gandeam la semnificatia spuselor ei si intotdeauna eram confuza. Apoi am inteles. Am inteles ca seninatatea cu ajutorul careia transforma lumea exterioara si o colora pe toata in roz, genele ei care zambeau intotdeauna si imprastiau lacrimi de fericire in fiecare atom a inimilor celor cu care vorbea...asta facea ea. Iubea. Iubea pe toti si pe toate. Iubea cerul, iubea pamantul, iubea clipa, iubea trecutul. 

         Am invatat si eu de la ea. Am invatat sa nu renunt, sa lupt chiar daca imi intra picurii greoi de ploaie in ochi, sa lupt chiar daca vantul se joaca prea mult cu mine, sa lupt oricum si sa razbesc. Am invatat sa apreciez, sa accept, sa pretuiesc, sa traiesc si sa iubesc. 

         Mi-am deschis petalele albe, pure asa cum a facut si ea si am lasat soarele sa-mi vada sufletul curat. Am cules floarea si am plantat-o in inima mea...

Acum sunt si eu floare. 

Acum stam si povestim, absorbite  de raze de soare.

Poezii

Cu ocazia concursului judetean "Floare de Cires", am scris trei poezii in stilul lui Nichita Stanescu. 

Nichita Stanescu era tema concursului deoarece in acest an este celebrat si reprezinta o veriga puternica a poeziilor filozofice, figurative/ metaforice. 

Poezia mea preferata compusa de N. Stanescu este:

   " Spune-mi, daca te-as prinde intr-o zi

    Si ti-as saruta talpa piciorului,

    Nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,

    De teama sa nu-mi strivesti sarutul? "

                                      ~Poem~

Poeziile mele:

Atingeri din viitor

O mângâiere.

Şoapte tăcute surâd în depărtare.

Sărutul ei atinge inevitabilul.

Respiraţia înfierbântată

accelerează.

Bătăile inimii sparg secretul

Enigmele tainice visează încuiate

în sufletul universului,

adâncul întunecat îşi cheamă steaua.

Unde ai fost până acum?

Te-am găsit,

Iubire.

Cine esti?

Doar Ea

Îşi lasă aripile peste sufletele noastre umile.

Ne mângâie cu pleoapele ei

catifelate.

Doar Ea

Ne călăuzeşte.

Plânge printre stele

Zâmbeşte peste norii

imaginaţiei.

Tăcerea ei zgomotoasă

dezmiardă,

Şi dezmiardă.

Doar Ea

Îşi aruncă diamantele eterne

asupra omenirii.

Stea timidă, cine eşti?

Lasă-mă să te admir,

Creaţie!

Poveste sentimentala

Plutesc in derivă

Azi, mâine, pe vecie.

Nu ştiu.

Nu văd, nu aud.

Am uitat

să vorbesc cu stelele.

Am uitat

să ascult şoaptele valurilor.

Singurătate.

Pe vecie.

Nici Lună, nici Cer, nici Lumină.

Pustietate. Ceaţa mă orbeşte.

Pleoapele mele se sărută

şi înot printre vise

şi scap.

Fiori reci mă mângâie pe ceafă şi simt,

simt amintiri, simt poveşti.

Simt

secrete nedesluşite,

Dar mă trezesc înotând

printre frunzele reci

care-mi mângâie faţa foşnind.

Stele mărunte cad

din cer.

Limpezeşte-mi existenţa!

E toamnă!

Nichita Stanescu impresioneaza prin creatiile sale adanci, amintindu-ne de noi insine, amintindu-ne de poezia sufletului. 

:)

Pasari calatoare

S-au trezit din apa si foc,aer si pamant. S-au trezit din fumul efemer al omenirii. S-au trezit din nimic, s-au trezit din tot. 

Fiecare pasare avea nume. Pe cea din capatul stolului o chema Trecut, apoi veneau in fata ei Compasiune, Intelepciune, Sinceritate, Pace, Armonie, Modestie. In mijloc era Prezent, ghidata de Rabdare, Recunostinta, Vindecare, Delicatete, stolul fiind condus de Iubire, Speranta si Viitor.

Calatoreau toate in alte tari, calatoreau peste alte mari. Isi urmareau punctul de plecare si destinatia. Dar cele din capat, uitandu-se in spate, la punctul de plecare, ramaneau in urma, uitand de scopul calatoriei si de destinatia lor. Una cate una, se pierdeau in vazduh, invaluite de aburii vagi ai norilor, incalzite de soarele nemilos. Uitau de ele. Si  cadeau in neantul constiintei. Prezent abia mai razbea...ii era frica sa se uite in spate sa vada cat a parcurs, de teama de a nu se scufunda si ea la randul ei. Tentatia era mare. Si nu se putea controla. A mai zburat cativa pasi, a mai trecut cateva trepte ale cerului, dar nu a mai rezistat. Si-a intors capul si in acel moment a devenit naluca timpului necrutator. 

Ambitia Iubirii, Sperantei si Viitorului era puternica.

Toate trei calatoreau umar la umar, infruntand cu usurinta vantul rece, valurile puternice, soarele intepator sau picurii grei de ploaie. Zburau fara sa gandeasca. Erau oarbe toate. Dar se cunosteau inca de la nasterea acestei lumi necunoscute.

Iubirea incepea sa nu-si mai vada drumul, desi era oarba. Nu mai simtea, asa ca se invartea intr-un cerc. In eternitate. Si a ramas pierduta, lasata in urma, deasupra unei prapastii, invartindu-se in infinitatea acelui cerc, crezand ca va ajunge intr-un final la destinatie. Speranta si Viitorul nu s-au uitat in spate dupa ea, sperand ca va reusi sa se ridice si sa-si continue drumul. Dar nu a fost asa. Intr-un final ea a murit. Dar forta centrifuga pe care a creat-o invartindu-se a ramas ingropata in pamant, hranind radacinile, hranind inceputurile si in acelasi timp sfarsiturile. Hranind viata, ajutand-o sa creasca.

Viitorul devenea incet straveziu. Aripile ei se despicau, pana cu pana, devenind o fantoma nevazuta. Doar dorinta o mai putea colora in culorile pe care le avea, doar ambitia gandirii si visele puternice o mai puteau salva. S-a oprit din drum din incercarea ca cineva sa o salveze. Si a continuat sa astepte...Dar tot asteptand, a devenit invizibila.

A ramas Speranta. Era extenuata, trecuta deja peste limita imposibilului. 

Dar a reusit. A reusit sa ajunga la destinatie. S-a prabusit usor in cuibul ei. Si si-a dat duhul.

Speranta  a murit ultima...

Aerul intepator pe care l-a lasat in urma ei a fost suflat de Renastere, zeita timpului, Iar Speranta s-a transformat. A devenit stolul pe care l-a lasat in urma. Si au inceput o noua calatorie a vietii lor, au luat totul de la capat.

 

Te-ai gandit?

   Te-ai gandit vreodata ca indiferent cate lacrimi ai varsa sau cate zambete ai arata, trecutul tau e acelasi?
   Te-ai gandit vreodata cat de frumoasa e dragostea atunci cand o lasi sa te invaluie in fumul ei dens, cand o lasi sa-ti inunde ochii cu perfectiune, inima cu compasiune si sufletul cu puritate?
   Te-ai gandit tu ,oare, ca ea poate fi atat de incapatanata incat sa nu-ti dea drumul nici maine, nici in somn, niciodata?
    Dar te-ai gandit la dragostea de dincolo de cer, de dincolo de realitate, dragostea aceea cosmica care ramane in urma stelelor care cad mandre si totusi vlaguite, de pe cer? 
     Si daca te-ai gandit, ce ai constatat?
Ai realizat tu, oare, ca iubirea e peste tot, indiferent cine esti si unde esti? Ea nu dispare niciodata. Niciodata nu pleaca fara sa-si lase cate o speranta,un vis in urma ei.
     Iubirea e pretutindeni, e acolo, e acum, e atunci. E iubire. E intotdeauna.

Secrete

       Ea scria, plangea, gandea, soptea. Si simtea fiori reci, nu vroia sa pleci. 

   "Te-am asteptat, te-am gasit, un gand bun ti-am urnit, apoi te-am iubit, emotii ai irosit, m-ai parasit, m-ai dezamagit... Cumplit."  Secrete.

     De ce ai lasat-o sa umezeasca pamantul? De ce nu ti-ai luat ramas bun?

In schimb, ai lasat-o sa-ti scrie secrete invelite in scrisori parfumate. Parfumate cu ultima lacrima de iubire care a mai ramas. Daca ai plecat, de ce ai plecat? Si unde te-ai dus? Nu stiu. 

     

I-au ramas amintirile. Dar nu mai poate trai in trecut. Asa ca i-au ramas sperantele. Si cu greu si le mai gaseste pentru ca tu i le-ai imprastiat in urma ta.

E atata vara-n aer.

       

          Ii simt mireasma atat de pronuntata. Mirosul ei dulce, floral se impleteste cu zambetul melodios al pasaralelor zglobii. Vara...

          Cuvant cheie care defineste atat de bine...prospetime. Pasesc pe iarba despletita si imi astern gandurile pe foaie. Stau in coltisorul meu, privind de sub umbra racoroasa a copacilor lumea care se incarca parca de la razele jucause ale soarelui.

          Dar ea... e atat de frumoasa. Aceasta fata cu parul auriu, mangaiat de genele soarelui si ochii ei albastri par oceane infinite. Sunt atat de adanci si misteriosi. Fata ei atat de luminoasa, se scalda in lumina. Finetea si blandetea ei se contopesc impreuna cu imaginea ireala care o inconjoara si formeaza simfonia perfecta a verii. Cand mainile ei fragile ating iarba de un verde stralucitor, idealurile naturii se imbina si se reflecta asupra chipului ei curat. Zambetul ei rasuna pana in sufletul meu si vocea ei de privighetoare...rasufla printre particulele de lumina care sa rasfrang pe pamant. Farmecul ei ademenitor...

          Ma uit in sus si vad o mare albastra de vise si idealuri. Limita pe care speram sa o intrec de-a lungul vietii...Si simt aroma unei zile de vara, ca si cum e tot ce mi-a mai ramas. Vad armonia care ma strange in brate de draga ce-i sunt. Simt falfairea plapanda a unui mic fluturas stingher. Totul se desfasoara atat de linistit, mi se contureaza zambetul vietii pe fata. Veselia pe care o sarut cu ochii, incantatoare... Privesc eleganta cu care aceste mici inaripate brazdeaza finetea unui nor spumos, eleganta cu care leagana finetea unui suflet de om. Si vocea lor lina si cuminte imi intra in sange ca un ritm cu care m-am nascut deja.

         Simt vibratiile unui susur inocent de apa care canta in spatele meu. Umbra copacilor cu care ma acopar si ma alint, amplifica emotia cristalina.

          Un vant cald imi impleteste parul. Ma saruta si-mi sopteste...secrete. E atata vara-n aer... 

Nu inteleg.

     Ploua si e intuneric. Nu inteleg. Nu inteleg de ce. De ce atatea sentimente si emotii reprimate? De ce tot atatea lumini stinse pe cealalta parte a strazii? Clipesc...si imi ascund drumul spre casa. Ma afund printre ganduri si uit de mine, uit de ieri, uit de maine, uit tot. Singuratate si frustrare. Ma alina doar vantul plapand care suiera cuminte printre atatea amintiri lasate in urma mea. Lacrimi reci se scurg printre gene si imi umezesc obrajii. Nu inteleg de ce. De ce nu gasesc drumul spre casa? Il caut, dar fuge de mine. Il chem, dar nu-mi raspunde. Ma lasa singura printre picurii de ploaie, gandidu-ma la ce putea fi, la ce a fost si la ce va fi. Si fug. Fug pentru ca mi-e frica de viitor. Si fug pentru ca mi-e frica sa nu raman pierduta si uitata. Mi-e frica. Si caut ajutor, dar fug de fapt de mine insumi. Si oricat m-as cauta, mi-e greu sa ma regasesc. Nu inteleg de unde,cand si cum. Drumul s-a sfarsit. Am ajuns acasa. Tot nu inteleg de ce. Sunt singura. Pierduta in intuneric.
      Aprind lumina. Tot singura sunt. Tot pierduta.